Despre externalizare

 
Externalizarea reprezintă desprinderea unei activităţi economice sau comerciale din activitatea directă a unei societăţi şi mandatarea acesteia către o terţă parte (când este vorba de externalizare internă) sau de deplasarea aceloraşi activităţi pe teritoriul unei alte ţări.
 
 
Externalizare internă
 
Externalizarea internă, deşi foarte promiţătoare, presupune delegarea responsabilităţii către o persoană fizică şi o responsabilizare totală a acesteia în îndeplinirea atribuţiilor, iar surplusul de producţie (şi de profit) aşteptat este repartizat, în mod echitabil, atât angajatorului, cât şi angajatului. Pentru România, unde – tradiţional – angajatul este obligat să execute strict dispoziţiile conducerii întreprinderii – bune sau rele – acest tip de organizare putea constitui o excelentă oportunitate, permiţând atât angajatorului, cât şi angajatului, să-şi exprime, de pe poziţii de egalitate, opiniile, cu posibilitatea de a comite mai puţine erori.
 
Experienţe asupra externalizării de acest tip s-au folosit atât în perioada comunistă, la Avicola Mihăileşti, unde directorul Vulpanovici, sesizând distanţele mari ale fermelor faţă de centrul întreprinderii, a delegat mare parte a atribuţiilor sale şefilor de fermă, iar iniţiativa s-a dovedit – cum era de aşteptat – foarte bună. Iar după anul 1989 s-a aplicat la societatea avicolă Crevedia, cu rezultate, de asemenea, valoroase, însă la care s-a renunţat după schimbarea patronului.
 
O formă destul de apropiată de cele relatate anterior există, în prezent, la TRANSAVIA, unde societatea avicolă Braşov se bucură de un statut asemănător, dar şi la celelalte două mari societăţi avicole – Agricola International Bacău şi Buzău – care subordonează entităţi avicole de aceeaşi manieră. Cazuri similare, reprezentând însă forme diferite de organizare, există şi la Ave Group – Satu Mare, Safir – Vaslui, Agrisol, TONELI sau în judeţul Bihor. A existat, de asemenea, la cooperativa Bârsa – Braşov, care, însă, din motive care ne scapă (sau poate legate de imperfecţiuni ale legii cooperaţiei) nu a funcţionat conform aşteptărilor. Oricum, externalizarea de tip intern există, a dat bune rezultate, nu trebuie să renunţăm la ea, dar trebuie să-i perfecţionăm mijloacele de funcţionare după modelul american pentru că are mari perspective. Totuşi, în România, societăţile avicole au reţineri în utilizarea acestui mod de organizare, preferând să aibă contactul direct asupra activităţii lor şi să nu împartă profitul cu terţi.
 
 
Externalizarea pe teritoriul altei ţări
 
Din păcate, avicultura românească n-a reuşit să realizeze astfel de activităţi. Avem doar exemplul lui Tender, care şi-a externalizat activitatea în Africa, sau a lui Dinu Patriciu, care şi-a extins o bună parte a activităţii în ţări vestice din Uniunea Europeană. Dar nici aceştia n-au avut un final prea fericit, primul având probleme cu justiţia iar cel de al doilea renunţând la afacerea (strălucită) pe care a realizat-o doar în câţiva ani. Există mulţi oameni de afaceri care şi-au externalizat afacerile în afara graniţelor României, despre care însă nu deţinem informaţii.
 
Ştim că în România şi-au externalizat activitatea numeroase firme străine. Multe chiar în avicultură, cum sunt TONELI, LATARARO, SUPEREGGS, HADITON şi alţii la producţia de ouă, AGRISOL sau investitorii de la CREVEDIA, CĂLĂRAŞI, NUTRICOM Olteniţa, AVI INSTANT Gorj şi alţii la carne de pasăre. Mulţi dintre aceştia s-au integrat foarte bine în activitatea avicolă autohtonă şi în UCPR, aducându-şi o contribuţie semnificativă la dezvoltarea acestei activităţi în România, motiv pentru care le suntem recunoscători.
 
Dar, în afară de aceşti autentici avicultori, România a fost „invadată” de cel puţin trei activităţi foarte profitabile pentru cei care şi-au externalizat activitatea în ţara noastră: sistemul bancar, reţelele de supermagazine şi sursele energetice.
 
Băncile străine aplică în România alte norme decât în ţările de origine, creditele pentru investiţii devenind prohibitive la noi. Reţelele de supermarketuri – două germane, două franceze, belgiene şi poloneze – fie că-şi vând mărfuri din propriile ţări (organizându-şi în acest scop mari spaţii de depozitare), fie cumpără ieftin (în defavoarea producătorilor români) şi vând scump (în defavoarea consumatorilor români), desfiinţând, practic, comerţul autohton. Iar sursele energetice nu-şi corelează preţurile cu cele din alte ţări, sau cu scăderea mondială a preţului la petrol, de exemplu, realizându-se, şi la această activitate – ca şi la celelalte două – mari profituri, care se externalizează.
 
Avem şi noi, românii, cazuri profitabile de externalizare de activităţi de producere şi comercializare? Cunoaştem doar câteva. Că unii proprietari de autovehicule îşi înmatriculează maşinile în Bulgaria, care percepe taxe mai scăzute. Sau că o reţea de hoteluri de pe litoral şi-a înscris firma în Bulgaria, tot pentru facilităţile financiare de care beneficiază.
 
Nu avem cunoştinţă de externalizări serioase, ca o minimă reciprocitate în recuperarea imenselor sume de bani care iau calea străinătăţii şi care adâncesc starea de sărăcie a României.
 
Am aflat, cu surprindere, că reţelele de magazine ale firmei germane Kaufland au fost realizate din credite primite de la Banca Mondială sau FMI inclusiv reţelele din România şi Bulgaria. În final, investiţia este însă suportată de România sau Bulgaria, prin practici comerciale care le-a permis să-şi amortizeze foarte uşor şi repede investiţia. Şi, reţineţi, în nici o ţară care se respectă supermarket-urile nu sunt permise în interiorul oraşelor, ci la o distanţă respectabilă de acestea. Iar modul perfect de organizare al acestora le permite să falimenteze orice altă formă de comerţ autohton. Reţeaua pe care a vrut s-o promoveze Dinu Patriciu n-a avut nici o şansă alături de lanţurile străine de supermarketuri. Deşi Dinu Patriciu a vrut să realizeze o replică a fostelor băcănii tradiţionale din România.
 
Aşadar, povestea cu finanţarea incorectă a reţelei Kaufland (care probabil există şi la alte reţele) este tipică pentru acei care ştiu să scoată profit dintr-o afacere. Dinu Patriciu n-a reuşit. Şi probabil că teama de a nu greşi ne împiedică să investim (sau să ne extindem activitatea) şi peste hotare. Opiniile noastre de-a ne extinde afacerile comerciale avicole în Germania n-au avut nici un răsunet. Am considerat că angajarea unui singur salariat în Germania (un român emigrant în Germania), care să închirieze un depozit frigorific, în care să păstrăm până la valorificare carnea noastră de pasăre ieftină, de 1,5 euro pe kg, comparativ cu cei 2,6 euro/kg carne produsă şi oferită cumpărătorilor în Germania, ar putea reprezenta o posibilă replică la miile de tone importate din Germania şi care suprasaturează până la refuz piaţa noastră internă.
 
Aflăm, de curând, că ţările vestice ale UE sunt profund îngrijorate de marile exporturi de ouă ucrainene, la preţuri foarte scăzute. Era, însă, de aşteptat. Miliardarul Oleg Bachmajock, patronul firmei AVANGARD.CO, deţine 23 milioane de găini (de patru ori mai mult decât toate găinile din UCPR), care ar trebui să producă şi să vândă anual circa 6,3 miliarde ouă; n-a ezitat (cu toate taxele vamale încă existente) să le exporte în UE. Iar acest om, care nu are decât 40 de ani, reuşeşte, peste capul autorităţilor de decizie ale UE, să destabilizeze piaţa europeană a ouălor! Păcat că nu avem şi noi un astfel de Oleg!
 
Ştim din cartea lui George Friedman „Omenirea în viitorii 100 de ani” că Polonia şi Turcia, alături de Mexic, vor reprezenta centre mondiale de putere economică. De Polonia am fost deja convinşi de cele peste 300 supermagazine „Profi” din România, precum şi de balanţa comercială extrem de deficitară cu această ţară, în ceea ce priveşte carnea de pasăre şi ouăle. Trebuie, însă, spus că şi Turcia este mult înaintea noastră în ceea ce priveşte avicultura. În anul 2014, au produs 1,9 milioane tone carne industrială de pasăre, dar au prevăzut pentru anul 2030 cantitatea de 4,26 milioane tone. În acelaşi an 2014, au exportat 431 mii tone carne de pasăre, mare parte din aceasta în Irak. Dar mai aflăm că Irak-ul şi-a majorat taxele vamale, punându-i în încurcătură pe turci. Care s-ar putea să se gândească la România, amintindu-şi că, acum 20 de ani, era principalul exportator de ouă către România. Şi ni le exporta la preţuri foarte subevaluate. Până când, un jurnalist indiscret a descoperit că, în comerţul cu România, Turcia înregistra o sumă dublă faţă de cea înregistrată în evidenţele româneşti. De unde concluzia că multe alte mărfuri intrau în România fără a fi înregistrate la vamă.
 
Noi, românii, inclusiv avicultorii, am fost şi vom rămâne corecţi. Şi rămânem victime ale turcilor, polonezilor, germanilor sau olandezilor. Oare, până când? De ce să tolerăm ca banii noştri, rezultaţi din munca cinstită a românilor, să se scurgă în alte ţări şi să beneficieze de ei alţii decât noi. Sigur, aceste inechităţi ar trebui soluţionate la un alt nivel, dar există acolo interesul necesar? Noi, avicultorii, ne facem datoria faţă de consumatorul nostru, producând carnea de pasăre şi ouăle cele mai ieftine din UE. Şi, apropo de acest aspect: statisticile oficiale spun că SUA, Ucraina, Brazilia şi Argentina produc carnea de pasăre cu 30% mai ieftină decât UE. Tot cu aceiaşi diferenţă de preţ o producem şi noi, comparativ cu media UE. N-ar trebui, oare, ca autorităţile de decizie din UE (şi din România) să permită României să producă mai mult şi să ofere ţărilor partenere din UE carne de pasăre şi ouă la preţuri mai accesibile, faţă de cele din propriile ţări? Probabil că spectrul deflaţiei nu le permite!
 
Cineva ar trebui să le atragă atenţia multora din potentaţii lumii că merg pe o cale greşită. Că soluţia nu este să se tipărească bani la infinit sau să-şi fure pălăria la infinit unii de la alţii. S-a aflat recent că „încălzirea globală” este, de fapt, o „schimbare a climatului”, determinată nu de influenţa factorului uman asupra climei, ci, în prim plan, de ciclurile solare. Probabil că vor mai exista în continuare opinii pro şi contra, dar noi, consumatorii, va trebui să plătim costul suplimentar pentru „energia verde” (eoliană sau solară) din costisitoarele programe guvernamentale, justificate de combaterea încălzirii globale.
 
Noi, avicultorii, suntem prea mici pentru un război atât de mare. Mai ales când aflăm că suntem în urma vecinilor noştri din Polonia, Ucraina sau Turcia. Cu 30 de ani în urmă, eram între primele 10 ţări mari producătoare de ouă şi între primele 15 ţări mari producătoare de carne. Cele trei ţări vecine nu figurau înaintea noastră. Acum da. Şi, interesant, mersul nostru înainte s-a oprit odată cu aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană. Dar n-ar trebui să aruncăm responsabilitatea în spatele altora. Suntem victima glo­ba­lizării, împreună cu întreaga noastră ţară, care, în loc să externalizeze activităţile productive, a externalizat forţa de muncă, care este singura ce poate crea valori.
 
Este momentul să învăţăm de la vecinii noştri din Polonia, Ucraina, Turcia şi să facem ca ei. Cel puţin în avicultură, domeniul în care ne desfăşurăm activitatea. Cât timp ei sunt mai buni, să considerăm că este drept să nu pretindem mai mult decât au ei. Să spunem: punct şi de la capăt!